Despre Ignoranță

      Mă împiedic de oameni care mă privesc suspicios și dezvolt un fel de maladie- nu mai suport oamenii. Ies din casă, e frumos afară, am băut o cafea bună și am o stare pozitivă dar...până ajung unde-mi doresc, trebuie să întâlnesc câteva situații care îmi rup energia și cheful, pe care învăț în fiecare zi să le ignor ca să cred despre mine că trăiesc normal.
     Când pornesc cu mașina, trebuie să fie un vecin care să comenteze ceva: că parchez prea aproape de mașina lui, că n-are loc de mine, că ăla e locul lui de parcare de 20 de ani, deși el are maxim 30 și conduce de maxim 12 și așa mai departe. Trebuie să găsească ceva să-mi spună și cum nu poate să-mi spună nimic de bine, caută ceartă doar ca să comunice, ca să-și mai elibereze frustrările. Românul nu înțelege ce e ăla psiholog (Ce mă? Doar nu-s nebun să mă duc la psiholog. Mda..).  Știu că dacă îl ascult prea mult sau încerc să-i vorbesc se iscă un conflict, așa că tac, merg mai departe și ignor. 
   La cumpărături trebuie să vină cineva să se bage în fața mea. Eu tac pentru că pur și simplu nu am chef, dar sigur mai sunt alții în spatele meu care observă intrusul și trebuie să particip la o ceartă stupidă și să...ignor.
   Pe stradă oamenii dau peste mine, se îngrămădesc și asta mă sufocă îngrozitor. Am nevoie de spațiul meu. Nu, nu vreau respirația unui necunoscut pe tâmplă și nu vreau ghionturi. Respir adânc și ignor. 
   De trafic nici nu știu dacă mai are rost să scriu. Legea junglei. Am mașină mai scumpă, e strada mea, eu mă bag în fața ta, tu frânezi, mă ocolești, ca la NFS. 
   În jumătate din cazurile în care mă adresez unui necunoscut cu zâmbetul pe buze, civilizat, mi se răspunde urât, plictisit și eu sunt nevoită să ignor. 
   Ajung acasă, deschid Facebook-ul, o largă paletă de hateri, toți știu despre tot, politică, artă, televiziune, totul îmi sare în fața și mi se spune ce să NU fac, ce să NU mănânc, ce să NU votez și așa mai departe. Din când în când câte ceva interesant, cu 2-3 like-uri, pentru că oamenilor le pasă doar de scandaluri.
   O să deschideți articolul ăsta și o să spuneți: "nu știe să scrie", "nu-mi place stilul ei", "s-a trezit și asta să-și dea cu părerea". Da. Nu sunt blogger, de regulă cânt, nu scriu, dar în momentul asta simt nevoia. M-am săturat să ignor. M-am săturat să fiu înconjurată de oameni negativi și frustrați. Am avut întotdeaua încredere în oameni, știu că toți avem o parte bună, toți putem mai mult. România asta a noastră e un calvar pentru că noi o populăm. Suntem frustrați și cu "Tupeu" (acel tupeu nesimțit și prostesc) sau ignoranți și triști. Nu știu să dăm sau nu știm să primim, iar apoi ne plângem. Cum fac eu acum...
  

Ceea ce știți deja

Ne grăbim. Atât de tare încât uităm scopul călătoriei. Mașini care aleargă pe șosele, cu tați care vin de la serviciu și vor să ajungă acasă mai repede. Mai repede decât ceilalți. Sunt atât de disperați în goana lor încât pentru două secunde câștigate și-ar da viața, zdrobiți de alții care aleargă ca și ei. Iar acasă...acasă îi așteptă familia. Dar ce mai contează dacă nu ești primul la semafor?

În toată nebunia asta am pierdut esența. Nu mai știm și nici nu mai avem timp să ne exprimăm sentimentele. Plângem la clipuri cu pisici drăgălașe, dar nu știm să-i facem pe ceilalți să zâmbească atunci când au avut o zi grea. Mergem la Biserici ca să fim văzuți de ochii societății superficiale, dar ne urâm vecinul că a parcat în locul nostru (acolo unde parcăm de 20 de ani și unde ne-am pus un semn fals cum că ne aparține, semnat de primărie..da,da, știm cu toții). 

Nu mai funcționează relațiile de cuplu. Ne urâm din nimicuri și din taxe neplătite. Și...nu ne miră. Important e să fim primii. În orice. Ieșim în oraș să vorbim cu prieteni pe care nu i-am mai văzut de mult, dar stăm cu telefoanele în mâini, pe facebook, la fel cum facem și acasă. În momentul de față, ar trebui să ne bucurăm că mai există școală și job-uri că avem un pretext să ieșim și să socializăm.

Biserica? Nu mai e de mult timp un lăcaș al lui Dumnezeu. Preoți degradați, cu mașini de mii ce euro. Avem până și proverbe: "Să faci ce spune popa, nu ce face popa." Pentru că și ei trebuie să fie primii. Mai presus de oricine. Și întrebările de moralitate, de conduită și de așa numita frică de Dumnezeu nu-și mai au locul în marea lor trezorerie. Iar cei care fac excepții există pentru a fi dați la o parte sau pentru a fi blamați. Mă întreb uneori, din ce în ce mai des în ultima vreme, oare cum ne mai suportă pământul?

Egoismul și îndepărtarea asta de propriile noastre valori ne va măcina încetul cu încetul. Ne vom auto-distruge. Și ăsta e cel mai trist sfârșit al omenirii pe care mi-l închinui. Și cel mai credibil.

10 motive pentru care mă enervează blogurile

         1. Topurile de genul 10 motive, 10 cauze, 10 pont-uri, 10 porunci.
 Serios fraților, stim că e ușor de citit, simplu și la îndemâna oricui, dar nu le mai traduceți din engleză în română, că știm și noi s-o facem. Iar dacă le alcătuiți voi, măcar spuneți ceva nou și original.
   
          2. Cum să te cunoști pe tine însuți în funcție de zodie/culorea ochilor/ a părului/vârful limbii.
Ok. Ce spune despre mine faptul că sunt roșcată? Ooo...poi ești o personalitate puternică, vulcanică, pasională. Oh, c'mon, asta e la mintea cocoșului. Sau faptul că am ochii verzi. Eh, ochii verzi, niciodată...bine, bine. Mă scufund în clișee de fiecare dată când dau de un articol de genul acesta.
   
          3. Teste de personalitate
O serie de întrebări cu trei sau patru variante de răspuns, așadar cu trei sau patru variante de rezultat pe principiul: Foarte mult. Mult. Mediu. Puțin. Și nu-mi spune că nu-ți dai seama cam care va fi deznodământul după primele două întrebări. Ce? Răspunzi că îți place să ieși cu prietenii și să te distrezi și crezi că rezultatul testului va fi că ești o fată timidă și introvertită? Încercați să le faceți mai complexe, măcar mai puțin banale.
  
          4. Sfaturi de relații care vin de la oameni mai puțin norocoși la capitolul ăsta
Ai fost măritată de vreo 4 ori până acum și tocmai ți-ai găsit jumătatea într-un tip cu zece ani mai mare decât tatăl tău (no offense, dragostea nu cunoaște data nașterii de pe buletin, că e oarbă și nu vede) și scrii articole pe blog:"Cum să ai o relație de lungă durată, Cum să-ți ții partenerul lângă tine triș di mii de ani". Aa...era să uit: "10 moduri în care să-i spui "Te iubesc". Fără nici o supărare, când nu te pricepi la ceva, nu-ți da cu părerea. Uite, nici eu nu mă pricep la blogărit, de exeplu și nu scriu un articol despre ce urăsc la cei care se pricep la asta.
    
          5. Blog-uri care te ajută să-ți crești self-esteem-ul.
E la fel de patetic ca cei care se uită în oglindă și vorbesc cu ei înșiși (deviere de comportament prezentă cu precădere la femei):" Sunt frumoasă! Sunt deșteaptă! Eu pot, eu pot, ooh da. Astăzi va fi o zi minunată." Crede-mă că dacă stai și-ți spui toate astea dimineața în oglindă, s-ar putea să întârzii la serviciu și oricât ți-ai spus tu că va fi o zi minunată, va fi una de rahat când ți se va cere demisia. La fel se întâmplă dacă citești în timpul serviciului blog-uri de genul acesta. Crede-mă. Tu poți să nu dai click. Tu ești deșteaptă, poți să găsești x-ul din dreapta sus.
    
          6. Blog-uri cu poezii pe care și un copil care abia a învățat să scrie, le-ar scrie mai bine
"De ce ochii tăi sunt mari și goi? De ce ai buzele atât de moi? Când vine noaptea simt că îmi lipsești, Iar ziua parcă prea departe ești."Nu le-am așezat în formă de strofă pentru că nu merită. Le-am scris fără să mă gândesc câtuși de puțin. Sincer, scriind articolul ăsta stupid, mă gândesc un pic mai mult. Ce e foarte interesant este că lumea citește blog-urile cu versuri tâmpite, absolut deloc inspirate, pentru că..nu știu, probabil se regăsesc în ele. Nu vă regăsiți în vorbe goale, regăsiți-vă în vorbe pline...de suspine. Ah...Get a job!
    
        7. Despre mie, eu însumi și eu
Blog-uri în care citești despre cum să mănânci ca cel care scrie blog-ul, cum să te fardezi identic, ce haine să porți, de unde și-a luat ultima poșețică roz din cele 300 pe care le are, la ce emisiuni se uită și dacă a reușit să-și tundă cățelul Chihuahua. Get a life! You both.
     
        8. Blog-uri care conțin clipuri pe youtube cu tine făcându-te de râs
Dacă știi să scrii, scrie. Și cel mai important scrie despre ceva ce ți-ai dori să-i ajute pe alții sau măcar să-i facă să zâmbească. Dar nu te filma vorbind despre adevărul vieții, despre cum să atingi fericirea, despre abstinența înainte de căsătorie sau cântând ca o girafă sub duș cu spray-ul. Uită-te la marii scriitori (luând în considerare că blogăreala e o nouă formă de literatură): Cum ar fi dacă l-ai vedea pe Bukovski în Centrul Vechi, pe o canapea de piele albă, cu un pahar de șampanie, vorbind despre succesul în viață, pe Sade, pe o bancă în parc, vorbind despre afecțiune și iubire, sau pe Tolstoi vorbindu-ți despre cum să cucerești o femeie. Anyway, poate am exagerat. Foarte puțin.
      
        9. Titlurile de articole care obligă  curiozitatea vinovată a deținătorului de mouse, să dea click
Senzațional! Vezi cum scriu eu despre fundul Oanei Roman, când n-am altceva mai bun de făcut. Dacă nu dai click, s-ar putea să-ți pierzi vederea. Dar, dacă dai, sigur ți-o pierzi că am scris o nouă poezie despre frunzele moarte.
      
       10.Secrete medicinale și "curi de slăbiri"
Iubesc blogurile care spun: Regenerează-ți ficatul cu trei picături de ulei de măsline. Face minuni, după trei săptămâni de dormit în șanț și de Săniuța, o să simți în sfârșit că trăiești. Crema de față din gălbenușuri de ouă și două picioare de coropopircăniță. Te ungi pe față cu ea și arăți trăsnet, cu toată acneea  ta cu tot. Preferatele mele sunt așa-zisele cure de slăbire: Mănânci ca porcul și slăbești văzând cu ochiul. Și nici n-o să mai ai nevoie de stomac după asta.

Dragi blogări, care scrieți mult mai bine decât mine, folosiți-vă talentul și scrieți mult și bine ca să vă citească lumea. Pentru restul, am 10 motive să se lase de asta.

xoxo și alte drăcenii de genul care mă scot din sărite. 

Ziua poeziei

      Ea și-a aprins țigara, a luat stiloul în mână și a scris. A scris mult, până când n-a mai știut dacă traia prin cuvinte sau cuvintele trăiau prin ea. A renunțat la ieșiri și la plimbările ei lungi prin parc. N-a deschis ușa nimănui multă vreme.  
       El a sunat într-o zi și i-a spus că pleacă. Ea n-a crezut niciodată în oameni, așa că a fumat de două  ori mai mult, a ascultat o oră Miles Davis și a scris mai departe. Până într-o zi când a adormit. Cuvintele ei s-au scurs pe masă ca o cafea dulce-amară. În cameră, vântul mișca perdelele și treceau decenii ca tu să te poți trezi. Să te trezești și să bei din câteva pagini o viață de om dedicată cuvântului. Ea s-a scris pe ea, ca o Ană a lui Manole, și-a purtat harul ca o piatră a lui Sisif.
        Și astăzi, le mulțumim lor, tuturor celor care ne-au deschis ochii prin versurile lor.
        La mulți ani, poezie! Să ne trezești în continuare pe cei care avem ochi de deschis.

Cămăși de noapte

        Aseară m-ai întrebat câte cămăși de noapte am. Ei bine, am una albă, cu care să desenăm  stele pe tavan când ne plictisim de seriale polițiste, una roz, în care să-ți cuibărești capul, visând la o înghețată cu nuci, una roșie, pentru nopțile în care mă vrei mai mult decât într-o carte de Miller, una neagră, dacă fulgeră afară și e prea multă lumină în cameră. A...și una cu dantelă. Se asortează cu pielea lunii pline și dacă mă lași să-ți povestesc despre ea, te las să mă săruți de două ori de noapte bună.
       Cămășile mele de noapte au personalitate. Nu sunt doar pentru îmbrăcat sau dezbrăcat, sunt pentru diversitate, deci continuitate. Da, ai auzit bine. Toată lumea știe că diversitatea e bună pentru tine. Doar că eu trebuie să știu să-ți arăt unde să o cauți. Ai tu senzația că te surprind, dar, de fapt e vorba de niște cămășuțe. E vorba despre a fi femeie.
       Hai, lasă ceaiul acela, că s-a răcit. Am să-ți fac tot eu altul mai bun. Mai bun, și mai bun...din ce în ce mai bun.

       

De 8 martie

        Hei, hei, hei! A venit luna martie! În sfârşit, ca un ursuleţ, ies şi eu de la hibernat. Nu ştiu ce-i cu iarna asta afurisită, dar mă face să vreau să stau în casă şi să mă uit la seriale. Cum vine primăvara parcă prind viaţă. Şi nu vine oricum. Noi, românii, avem un mod extraordinar de a o sărbători.
       Mărţişoare, ghiocei, zambiluţe şi urări de bine. Cred că 1 martie şi 8 martie sunt două din puţinele zile în care sărbătorim tradiţional. Asta mă încântă foarte tare. Bineînţeles că sunt nişte sărbători comerciale (nu ne simţim bine dacă nu cheltuim o căruţă de bani pe chilipiruri de prost gust), dar totuşi nu zic nu la o sforiţă alb-roşie.
      Plus că martie e ziua femeii, ziua mamii. Îmi amintesc cu drag că atunci când eram mică desenam felicitări pentru mama. Cu siguranţă erau mult mai apreciate decât un mărţişor de argint cumpărat din Cora. Ideea generală e că ne-am pierdut în lucruri scumpe şi de nimic. Cu ocazia acestei perioade, recunoaştem încă o dată că banii pun preţ pe noi, nu noi pe bani. Ar trebui să ne ataşăm de oameni, nu de obiecte, pentru că un televizor cu plasmă nu îţi dă mâna să te ridici, nu îi pasă ce faci sau cum te simţi şi nu te sună să verifice dacă ai mâncat ceva azi. Iar dacă preţuim obiecte, atunci să aibă valoare sentimentală, să fie legate direct de cineva drag.
     Va fi 8 martie, iar eu nu voi putea să-mi strâng mama în braţe şi să-i mulţumesc că m-a crescut, că m-a iertat şi că mă iubeşte, pentru că e departe de mine. În schimb, voi putea să cânt pentru voi, pe 7 martie, la Casa Tauffer şi pe 8 martie la Zorki Photo Cafe. Vă aştept să sărbătorim prin muzică.
      Cam atât pe săptămâna asta. Iubiţi-vă femeile, pentru că plâng mult şi au nevoie de pupici ca să-şi revină. :)

P.S. Am reuşit să filmăm câte ceva. Vă las o bucată aici.

Femei şi bărbaţi

         Mă plictisesc prea repede. Renunţ prea uşor. Însă, de data asta am mare nevoie să scriu. Nu-mi trebuie neapărat cititori, critici, comentarii, vreau doar o pagină cu mine însămi, să mă întind pe ea ca pe un pat alb şi moale, să-mi încrucişez picioarele spre tavan şi să ascult..hmm... Hindi Hahra. Aşa că, obişnuiţi-vă cu blogul meu, care nu va avea o nişă foarte bine stabilită. Să zicem că voi scrie despre mine, despre ceilalţi şi despre muzică.
       Femei şi bărbaţi. Prea multe femei, prea puţini bărbaţi. Prea multe frustrări, prea puţine happy-ending-uri. Zilele astea sunt pline de amante blonde, de cadouri scumpe, de regrete şi de laşi. Mi-am băut cafeaua astăzi cu două prietene de-ale mele: Zet şi Ygrec (într-un mod întâmplător numele lor chiar au aceste iniţiale) şi cu prietenul meu. Subiectul: evident, relaţiile. Cum ar trebui să fim într-o relaţie? Cum trebuie să ne comportăm unii cu alţii? Ce vor bărbaţii, ce vor femeile? La ultima întrebare, cineva ar răspunde simplu: bărbaţii vor sex şi femeile vor dragoste. Acel cineva ar fi un bărbat. Pot spune că nu prea am experienţă la capitolul relaţii, am fugit de ele. Acum, însă, am ajuns la concluzia că nu poate exista o reţetă. Atâţia oameni, atâtea probleme. Între doi se vor pune întotdeauna trecutul şi viitorul. Prin paturile cui ne-am  plimbat şi dacă rămânem în acelaşi pat toată viaţa de-acum înainte. Din toată discuţia de azi am reţinut următoarele aspecte: că trebuie să renunţi la ceva, cineva, chiar dacă nu vrei sub nici o formă, pentru că suntem nişte maturi responsabili, că trebuie să-ţi faci un rost în viaţă, că trebuie să schematizăm, să construim silogisme chiar şi la nivelul sentimental. Ca un copil naiv ce sunt, cred cu totul şi cu totul altceva despre o relaţie: ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. În toate circuitele astea cred că există o logică pe care noi nu vom reuşi niciodată să o deducem, aşa că, singurul mod de a căuta lumina prin întuneric e să închidem ochii şi să intuim. La sfârşitul zilei, când încercăm să adormim ştim toate răspunsurile. Tocmai pentru că suntem în întuneric, cu ochii închişi. În acel moment, ascultăm cum ne curge sângele prin vene, cum respirăm, cum ne bate inima şi mai ales unde. Femei şi bărbaţi, aceleaşi întrebări care nu vor avea niciodată un răspuns.
          Îmi sting ţigara. Intuiesc un pahar de vin pe masă şi răspund la întrebarea care a venit din stânga mea: Da, te iubesc.