N-am mai postat nimic pe blog de un an şi câteva luni. Trist, nu?
M-am gândit că ar fi interesant să mai postez câte ceva.
A început să-mi fie dor de mare, aşa că vă las o poezie.
Castelul de nisip
-Hai, uită-te tu
pe fereastră
Bea nişte soare
fără apă, priveşte apa sărată din mare.
Lângă mine a
adormit o vară
Şi nu vreau s-o
trezesc încă.
Ea era atât de
tristă în seara aceea
Şi se gândea la
tot felul de lumini şi de paşi.
Lângă urechea ei
râdeau valurile
Îi tremura
noaptea în cercei.
Pe o tarabă lângă
dig dansau penele
Aproape am căzut.
El dormea cu
ochii deschişi
Între două scoici
albastre.
-Trezeşte-te şi
uită-te tu pe fereastră.
Vântul şi fusta
ei alergau până la dig.
-Care fereastră?
-Mai plouă pe
mare de ieri până mâine.
-De unde ştii?
-Am auzit vara
vorbind în somn.
Ea uitase când
s-a născut.
El avea mâinile
încreţite.
Pe tarabă, o
lumină roşiatică
Agăţa cerceii.
-Ţi-am spus să te
uiţi pe fereastră.
-Nu mai e. E numai nisip.
Uită de furtună.
Şi vezi că... ţi-au căzut cerceii în mare...
