Mă împiedic de oameni care mă privesc suspicios și dezvolt un fel de maladie- nu mai suport oamenii. Ies din casă, e frumos afară, am băut o cafea bună și am o stare pozitivă dar...până ajung unde-mi doresc, trebuie să întâlnesc câteva situații care îmi rup energia și cheful, pe care învăț în fiecare zi să le ignor ca să cred despre mine că trăiesc normal.
Când pornesc cu mașina, trebuie să fie un vecin care să comenteze ceva: că parchez prea aproape de mașina lui, că n-are loc de mine, că ăla e locul lui de parcare de 20 de ani, deși el are maxim 30 și conduce de maxim 12 și așa mai departe. Trebuie să găsească ceva să-mi spună și cum nu poate să-mi spună nimic de bine, caută ceartă doar ca să comunice, ca să-și mai elibereze frustrările. Românul nu înțelege ce e ăla psiholog (Ce mă? Doar nu-s nebun să mă duc la psiholog. Mda..). Știu că dacă îl ascult prea mult sau încerc să-i vorbesc se iscă un conflict, așa că tac, merg mai departe și ignor.
La cumpărături trebuie să vină cineva să se bage în fața mea. Eu tac pentru că pur și simplu nu am chef, dar sigur mai sunt alții în spatele meu care observă intrusul și trebuie să particip la o ceartă stupidă și să...ignor.
Pe stradă oamenii dau peste mine, se îngrămădesc și asta mă sufocă îngrozitor. Am nevoie de spațiul meu. Nu, nu vreau respirația unui necunoscut pe tâmplă și nu vreau ghionturi. Respir adânc și ignor.
De trafic nici nu știu dacă mai are rost să scriu. Legea junglei. Am mașină mai scumpă, e strada mea, eu mă bag în fața ta, tu frânezi, mă ocolești, ca la NFS.
În jumătate din cazurile în care mă adresez unui necunoscut cu zâmbetul pe buze, civilizat, mi se răspunde urât, plictisit și eu sunt nevoită să ignor.
Ajung acasă, deschid Facebook-ul, o largă paletă de hateri, toți știu despre tot, politică, artă, televiziune, totul îmi sare în fața și mi se spune ce să NU fac, ce să NU mănânc, ce să NU votez și așa mai departe. Din când în când câte ceva interesant, cu 2-3 like-uri, pentru că oamenilor le pasă doar de scandaluri.
O să deschideți articolul ăsta și o să spuneți: "nu știe să scrie", "nu-mi place stilul ei", "s-a trezit și asta să-și dea cu părerea". Da. Nu sunt blogger, de regulă cânt, nu scriu, dar în momentul asta simt nevoia. M-am săturat să ignor. M-am săturat să fiu înconjurată de oameni negativi și frustrați. Am avut întotdeaua încredere în oameni, știu că toți avem o parte bună, toți putem mai mult. România asta a noastră e un calvar pentru că noi o populăm. Suntem frustrați și cu "Tupeu" (acel tupeu nesimțit și prostesc) sau ignoranți și triști. Nu știu să dăm sau nu știm să primim, iar apoi ne plângem. Cum fac eu acum...
