Ceea ce știți deja

Ne grăbim. Atât de tare încât uităm scopul călătoriei. Mașini care aleargă pe șosele, cu tați care vin de la serviciu și vor să ajungă acasă mai repede. Mai repede decât ceilalți. Sunt atât de disperați în goana lor încât pentru două secunde câștigate și-ar da viața, zdrobiți de alții care aleargă ca și ei. Iar acasă...acasă îi așteptă familia. Dar ce mai contează dacă nu ești primul la semafor?

În toată nebunia asta am pierdut esența. Nu mai știm și nici nu mai avem timp să ne exprimăm sentimentele. Plângem la clipuri cu pisici drăgălașe, dar nu știm să-i facem pe ceilalți să zâmbească atunci când au avut o zi grea. Mergem la Biserici ca să fim văzuți de ochii societății superficiale, dar ne urâm vecinul că a parcat în locul nostru (acolo unde parcăm de 20 de ani și unde ne-am pus un semn fals cum că ne aparține, semnat de primărie..da,da, știm cu toții). 

Nu mai funcționează relațiile de cuplu. Ne urâm din nimicuri și din taxe neplătite. Și...nu ne miră. Important e să fim primii. În orice. Ieșim în oraș să vorbim cu prieteni pe care nu i-am mai văzut de mult, dar stăm cu telefoanele în mâini, pe facebook, la fel cum facem și acasă. În momentul de față, ar trebui să ne bucurăm că mai există școală și job-uri că avem un pretext să ieșim și să socializăm.

Biserica? Nu mai e de mult timp un lăcaș al lui Dumnezeu. Preoți degradați, cu mașini de mii ce euro. Avem până și proverbe: "Să faci ce spune popa, nu ce face popa." Pentru că și ei trebuie să fie primii. Mai presus de oricine. Și întrebările de moralitate, de conduită și de așa numita frică de Dumnezeu nu-și mai au locul în marea lor trezorerie. Iar cei care fac excepții există pentru a fi dați la o parte sau pentru a fi blamați. Mă întreb uneori, din ce în ce mai des în ultima vreme, oare cum ne mai suportă pământul?

Egoismul și îndepărtarea asta de propriile noastre valori ne va măcina încetul cu încetul. Ne vom auto-distruge. Și ăsta e cel mai trist sfârșit al omenirii pe care mi-l închinui. Și cel mai credibil.