Ziua poeziei

      Ea și-a aprins țigara, a luat stiloul în mână și a scris. A scris mult, până când n-a mai știut dacă traia prin cuvinte sau cuvintele trăiau prin ea. A renunțat la ieșiri și la plimbările ei lungi prin parc. N-a deschis ușa nimănui multă vreme.  
       El a sunat într-o zi și i-a spus că pleacă. Ea n-a crezut niciodată în oameni, așa că a fumat de două  ori mai mult, a ascultat o oră Miles Davis și a scris mai departe. Până într-o zi când a adormit. Cuvintele ei s-au scurs pe masă ca o cafea dulce-amară. În cameră, vântul mișca perdelele și treceau decenii ca tu să te poți trezi. Să te trezești și să bei din câteva pagini o viață de om dedicată cuvântului. Ea s-a scris pe ea, ca o Ană a lui Manole, și-a purtat harul ca o piatră a lui Sisif.
        Și astăzi, le mulțumim lor, tuturor celor care ne-au deschis ochii prin versurile lor.
        La mulți ani, poezie! Să ne trezești în continuare pe cei care avem ochi de deschis.

Cămăși de noapte

        Aseară m-ai întrebat câte cămăși de noapte am. Ei bine, am una albă, cu care să desenăm  stele pe tavan când ne plictisim de seriale polițiste, una roz, în care să-ți cuibărești capul, visând la o înghețată cu nuci, una roșie, pentru nopțile în care mă vrei mai mult decât într-o carte de Miller, una neagră, dacă fulgeră afară și e prea multă lumină în cameră. A...și una cu dantelă. Se asortează cu pielea lunii pline și dacă mă lași să-ți povestesc despre ea, te las să mă săruți de două ori de noapte bună.
       Cămășile mele de noapte au personalitate. Nu sunt doar pentru îmbrăcat sau dezbrăcat, sunt pentru diversitate, deci continuitate. Da, ai auzit bine. Toată lumea știe că diversitatea e bună pentru tine. Doar că eu trebuie să știu să-ți arăt unde să o cauți. Ai tu senzația că te surprind, dar, de fapt e vorba de niște cămășuțe. E vorba despre a fi femeie.
       Hai, lasă ceaiul acela, că s-a răcit. Am să-ți fac tot eu altul mai bun. Mai bun, și mai bun...din ce în ce mai bun.

       

De 8 martie

        Hei, hei, hei! A venit luna martie! În sfârşit, ca un ursuleţ, ies şi eu de la hibernat. Nu ştiu ce-i cu iarna asta afurisită, dar mă face să vreau să stau în casă şi să mă uit la seriale. Cum vine primăvara parcă prind viaţă. Şi nu vine oricum. Noi, românii, avem un mod extraordinar de a o sărbători.
       Mărţişoare, ghiocei, zambiluţe şi urări de bine. Cred că 1 martie şi 8 martie sunt două din puţinele zile în care sărbătorim tradiţional. Asta mă încântă foarte tare. Bineînţeles că sunt nişte sărbători comerciale (nu ne simţim bine dacă nu cheltuim o căruţă de bani pe chilipiruri de prost gust), dar totuşi nu zic nu la o sforiţă alb-roşie.
      Plus că martie e ziua femeii, ziua mamii. Îmi amintesc cu drag că atunci când eram mică desenam felicitări pentru mama. Cu siguranţă erau mult mai apreciate decât un mărţişor de argint cumpărat din Cora. Ideea generală e că ne-am pierdut în lucruri scumpe şi de nimic. Cu ocazia acestei perioade, recunoaştem încă o dată că banii pun preţ pe noi, nu noi pe bani. Ar trebui să ne ataşăm de oameni, nu de obiecte, pentru că un televizor cu plasmă nu îţi dă mâna să te ridici, nu îi pasă ce faci sau cum te simţi şi nu te sună să verifice dacă ai mâncat ceva azi. Iar dacă preţuim obiecte, atunci să aibă valoare sentimentală, să fie legate direct de cineva drag.
     Va fi 8 martie, iar eu nu voi putea să-mi strâng mama în braţe şi să-i mulţumesc că m-a crescut, că m-a iertat şi că mă iubeşte, pentru că e departe de mine. În schimb, voi putea să cânt pentru voi, pe 7 martie, la Casa Tauffer şi pe 8 martie la Zorki Photo Cafe. Vă aştept să sărbătorim prin muzică.
      Cam atât pe săptămâna asta. Iubiţi-vă femeile, pentru că plâng mult şi au nevoie de pupici ca să-şi revină. :)

P.S. Am reuşit să filmăm câte ceva. Vă las o bucată aici.

Femei şi bărbaţi

         Mă plictisesc prea repede. Renunţ prea uşor. Însă, de data asta am mare nevoie să scriu. Nu-mi trebuie neapărat cititori, critici, comentarii, vreau doar o pagină cu mine însămi, să mă întind pe ea ca pe un pat alb şi moale, să-mi încrucişez picioarele spre tavan şi să ascult..hmm... Hindi Hahra. Aşa că, obişnuiţi-vă cu blogul meu, care nu va avea o nişă foarte bine stabilită. Să zicem că voi scrie despre mine, despre ceilalţi şi despre muzică.
       Femei şi bărbaţi. Prea multe femei, prea puţini bărbaţi. Prea multe frustrări, prea puţine happy-ending-uri. Zilele astea sunt pline de amante blonde, de cadouri scumpe, de regrete şi de laşi. Mi-am băut cafeaua astăzi cu două prietene de-ale mele: Zet şi Ygrec (într-un mod întâmplător numele lor chiar au aceste iniţiale) şi cu prietenul meu. Subiectul: evident, relaţiile. Cum ar trebui să fim într-o relaţie? Cum trebuie să ne comportăm unii cu alţii? Ce vor bărbaţii, ce vor femeile? La ultima întrebare, cineva ar răspunde simplu: bărbaţii vor sex şi femeile vor dragoste. Acel cineva ar fi un bărbat. Pot spune că nu prea am experienţă la capitolul relaţii, am fugit de ele. Acum, însă, am ajuns la concluzia că nu poate exista o reţetă. Atâţia oameni, atâtea probleme. Între doi se vor pune întotdeauna trecutul şi viitorul. Prin paturile cui ne-am  plimbat şi dacă rămânem în acelaşi pat toată viaţa de-acum înainte. Din toată discuţia de azi am reţinut următoarele aspecte: că trebuie să renunţi la ceva, cineva, chiar dacă nu vrei sub nici o formă, pentru că suntem nişte maturi responsabili, că trebuie să-ţi faci un rost în viaţă, că trebuie să schematizăm, să construim silogisme chiar şi la nivelul sentimental. Ca un copil naiv ce sunt, cred cu totul şi cu totul altceva despre o relaţie: ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus. În toate circuitele astea cred că există o logică pe care noi nu vom reuşi niciodată să o deducem, aşa că, singurul mod de a căuta lumina prin întuneric e să închidem ochii şi să intuim. La sfârşitul zilei, când încercăm să adormim ştim toate răspunsurile. Tocmai pentru că suntem în întuneric, cu ochii închişi. În acel moment, ascultăm cum ne curge sângele prin vene, cum respirăm, cum ne bate inima şi mai ales unde. Femei şi bărbaţi, aceleaşi întrebări care nu vor avea niciodată un răspuns.
          Îmi sting ţigara. Intuiesc un pahar de vin pe masă şi răspund la întrebarea care a venit din stânga mea: Da, te iubesc.

Castelul de nisip

Hei!
N-am mai postat nimic pe blog de un an şi câteva luni. Trist, nu?
M-am gândit că ar fi interesant să mai postez câte ceva.
A început să-mi fie dor de mare, aşa că vă las o poezie.

Castelul de nisip

-Hai, uită-te tu pe fereastră

Bea nişte soare fără apă, priveşte apa sărată din mare.

Lângă mine a adormit o vară

Şi nu vreau s-o trezesc încă.

Ea era atât de tristă în seara aceea

Şi se gândea la tot felul de lumini şi de paşi.

Lângă urechea ei râdeau valurile

Îi tremura noaptea în cercei.

Pe o tarabă lângă dig dansau penele

Aproape am căzut.

El dormea cu ochii deschişi

Între două scoici albastre.

-Trezeşte-te şi uită-te tu pe fereastră.

Vântul şi fusta ei alergau până la dig.

-Care fereastră?

-Mai plouă pe mare de ieri până mâine.

-De unde ştii?

-Am auzit vara vorbind în somn.

Ea uitase când s-a născut.

El avea mâinile încreţite.

Pe tarabă, o lumină roşiatică

Agăţa cerceii.

-Ţi-am spus să te uiţi pe fereastră.

-Nu mai e. E numai nisip.         

Uită de furtună.

Şi vezi că... ţi-au căzut cerceii în mare...

Concert La Castani

O să-mi fie dor de Cluj...
Vă aşteptăm!:D

Concerte în Bucovina

Salutare!
Iarna n-a venit cu toate bagajele ei pe la Cluj, aşa că week-endul acesta merg în Bucovina, alături de Walter Ghicolescu, s-o vedem şi s-o cântăm.
Vineri, 9 decembrie, suntem la Gura Humorului, la Pizzeria La Bomba,la ora 21:00, în vizită la poetul Sorin Poclitaru.
Pe 10 decembrie ne vedem la Suceava, în Club V, la ora 20:00.
Cele două concerte sunt un episod al Festivalului "FolkFoooarteLung" sau FolkLung Ediţia a II-a :).
Vă aşteptăm!